RomanianUltras

Partea 1 aici

În paralel, apar în Italia noi forţe politice care atrag o parte a celor dezamăgiţi de scena politică în general şi de stânga extremă în particular. Un exemplu elocvent în această direcţie îl constituie Liga Lombardă (sau Liga Nordului), apărută în 1987. Politica noului partid, condus de Umberto Bossi, viza separarea regiunilor nordice, puternic industrializate, în cadrul unui stat de tip federal. Această idee a găsit aderenţi în unele peluze din Lombardia, zona Venetă şi Piemont.

Evoluţia economică şi politică atât internă cât şi internaţională e cea care poate explica mutările de ordin politic survenite pe scena italiană. Spre exemplu peluza romanistă, care, dacă la începuturile sale, era în mare parte (cu excepţia grupurilor Opposta Fazione şi Boys) orientată spre stânga, a ajuns în doar câţiva ani în celălalt capăt al spectrului politic. Printre peluzele care au rămas fidele orientării spre extrema stângă se numără cele din Modena, Ancona, Empoli, Pisa, Ternana sau Livorno.
La polul opus, pe lângă faimosul “triunghi negru” Inter, Lazio, Verona (alianţă care, de altfel, şi-a încetat existenţa acum câţiva ani) se mai află Udinese, Trieste, Pro Patria, Varese, Ascoli, Foggia, Piacenza…

Există bineînţeles şi peluze divizate, un bun exemplu în acest sens reprezentându-l Perugia, unde alături de “Armata Rossa” îi găsim pe cei de la “Brigada Ultrà ” (acesta din urmă grup de orientare naţionalistă). Nu lipsesc nici peluzele care au ales o neimplicare politică. Cele mai importante sunt Sudul milanist, Napoli, Lecce şi Cagliari.
După cum am menţionat deja, orientarea politică a reprezentat un motiv de alianţă dar şi de adâncire a unor rivalităţi. Şi de la această regulă au existat şi excepţii. Teddy Boys din Udine înfrăţiţi cu “muncitoreasca” Bolognie şi urându-i în aceaşi vreme pe “camarazii” veronezi; aceştia din urmă înfrăţiţi cu fiorentinii ale căror opţiuni politice se orientau mai mult spre stânga. Exemple de dueluri “fraticide”: Bologna-Modena, Livrno-Pisa sau Hellas Verona-Inter (în cazul lor se aplică cel mai bine zicala “de la dragoste la ură nu e decât un pas” astfel că ultimile întâlniri dintre foştii “fraţi” s-au soldat cu incidente destul de grave).
În ceea ce priveşte simbolistica folosită, grupurile de dreapta arborează (e drept, mai rar în ultima vreme ca urmare a legilor restrictive) steagurile cu cruci celtice (vechi simbol creştin preluat după al doilea război mondial de numeroase organizaţii naţionaliste), uneori zvastici sau cruci de fier dar cel mai adesea tricolorul italian. Stânga, în schimb, păstrează la loc de cinste portretul revoluţionarului argentinian Ernesto “Che” Guevara. Pe lângă chipul “comandantului” au mai fost folosite alte simboluri de inspiraţie sovietică: steaua roşie cu cinci colţuri, secera şi ciocanul dar şi steagul Cubei revoluţionare.

Politica şi-a lăsat o puternică amprentă şi asupra denumirilor adoptate de unele grupuri. În încercarea de a găsi un nume original, de a-şi demonstra ataşamentul politic sau pur şi simplu de a epata, în peluzele italiene au apărut: “Armata Rossa” Perugia (infama armată roşie eliberatoare), “Jacobins” Perugia( iacobinii- după “partidul” revoluţionar francez condus de Robespierre), “Skins”-Inter, Cagliari (prescurtarea de la SkinHeads- este vorba de “capetele rase”, de dreapta – iniţial mişcarea nu avusese o tentă politică), Skinheads – Piacenza, “Hamas”- Juve Stabia (iniţiale ce denumesc o temută mişcare de rezistenţă islamică), “Tovarăşii”- Livorno (scris cu litere chirilice pentru a sublinia adeziunea la modelul sovietic), “Fedayn” – Benevento, Catania, Roma…(cuvânt de origine arabă ce-i denumea pe voluntarii din războiul sfânt- Intifada), “Working Class” şi “Red Boys”- Ternana (“clasa muncitoare” şi “băieţii roşii”- no comment!), “Meridiano Zero”- Palermo (după o organizaţie italiană de dreapta), “Brigate…” – Milan, Atalanta, Pelermo (influenţa Brigăzilor roşii în ceea ce priveşte alegerea acestor denumiri nu poate fi negată în totalitate), “Zona Nera”- Catania (“zona neagră”- interesant în condiţiile în care culorile Cataniei sunt roşu şi albastru: negru este culoarea extremei drepte), “Front”- Fano, Lecco, Verona….( e o denumire adoptată de numeroase organizaţii de dreapta din întreaga lume), “Settembre bianconero” – Ascoli (una dintre cele mai şocante denumiri: o preluare adaptativă a denumirii unei organizaţii teroriste islamice - “Septembrie negru” ce s-a aflat la originea sângerosului atentat executat în timpul Olimpiadei de vară de la Munchen 1972), “Guardia di Ferro” – Ascoli (traducerea denumirii organizaţiei conduse de Corneliu Zelea Codreanu), “Arditi”- Juve, Roma, Catania (după numele unei romantice organizaţii naţionaliste italiene din perioada interbelică), “Blood and Honour” - Varese (după numele unei organizaţii engleze anticomuniste)…

Unul din paradoxurile fenomenului italian constă în faptul că, în ciuda numeroaselor grupări de dreapta ce fac paradă de naţionalismul lor de-a lungul campionatului, Italia are una dintre cele mai slabe susţineri la nivel de naţională, iar ultimul campionat european a demonstrat-o cu prisosinţă. Pe mine personal, acesta este unul dintre motivele care mă fac să mă întreb: cât este convingere adevărată şi cât este “modă” în orientarea aproape completă a scenei ultra’ italiene spre dreapta spectrului politic?