RomanianUltras

Această rubrică se doreşte a fi adresată acelora care de abia acum descoperă fenomenul ultras. În cuprinsul ei se vor regăsi, prezentate la un nivel ’iniţiatic’ principalele noţiuni legate de lumea peluzelor. Pentru acest prim articol m-am oprit asupra unuia dintre elementele cele mai definitorii pentru o grupare: steagul de gard.

Steagurile purtând denumirile şi simbolurile grupurilor ultras au fost însă precedate de cele ale aşa numitelor „cluburi” de suporteri- un fel de „ligi”de suporteri româneşti- (cel mai vechi dintre ele Fedelissimi Torino’51).

Primul steag de gard aparţinând unui grup ultras a fost al celor de la Fossa dei Leoni – Milan în 1968. În anul următor e rândul celor de la Boys S.A.N –Inter şi Ultras Tito Cucchiaroni – Sampdoria. Primele steaguri care şi-au făcut apariţia pe gardurile stadioanelor româneşti, după Revoluţie, erau de fapt steaguri „de băţ” adaptate prin coaserea unor şireturi şi aplicarea unui înscris, majoritatea dintre ele greu lizibile. Primele steaguri propriu-zise de la noi au fost Ultras’92 Farul, Vecchia Guardia Cluj, Commando Poli şi, tot la Timişoara, Commando Viola Commando Ultra’ Curva Sud, după care ritmul noilor apariţii se accelerează.

Trecând la realizarea efectivă a unui steag de gard, primul pas îl constituie alegerea unui nume: de obicei este ales numele grupului. Totuşi, pentru un steag ”secundar” se poate folosi numele clubului, al oraşului sau alt termen cu o semnificaţie importantă pentru membrii grupului. Unele grupuri au ales să se reunească în spatele unui steag purtând anul de înfiinţare al grupului (’1989’ pentru Furiosi Cagliari, ’1982’ pentru Brigate Arancione Pistoiese) sau chiar o frază motto:„A Guardia di una fede” la Supporters Atalanta.

Alegerea caracterelor este una dintre etapele cele mai dificile. Dacă în perioada de „pionierat” caracterele diferitelor steaguri semănau foarte mult între ele, principala lor caracteristică fiind simplitatea, odată cu trecerea timpului tipologia ’scrierii’ s-a diversificat foarte mult. Colecţiile de ’fonturi’ disponibile pe aproape orice calculator reprezintă o bună sursă de inspiraţie, însă în cele din urmă această alegere se rezumă la gustul celor ce fac steagul – iar gusturile nu se discută!

În ceea ce priveşte forma steagului nu există prea multe variante: sau un steag de gard ’clasic’, dreptunghiular, lung (împrumutat de italieni de la Torcidele sud-americane) sau un steag pătrăţos, cu latura în jurul a 2metri, de inspiraţie britanică şi caracteristic mai degrabă grupărilor huliganice. Dintre italieni cei mai cunoscuţi ’englezi’ sunt Verona dar şi Como şi ProPatria.

În ceea ce priveşte efectul vizual steagurile clasice dau un aspect unitar în timp ce ’english style’-ul pare să reprezinte, mai degrabă, o peluză divizată. Un alt dezavantaj al celor din urmă este faptul că, din cauza dimensiunilor reduse, inscripţiile de pe ele sunt puţin vizibile. Totuşi steagurile ’englezeşti’ sunt extrem de utile în deplasări, mai ales acolo unde porţiunea de gard rezervată oaspeţilor e mică.

Materialul din care au fost realizate steagurile de gard a evoluat şi el de-a lungul timpului. Dacă la început se folosea pânza simplă, în 1982 Brigate Gialloblu – Verona au deschis moda steagurilor din P.V.C. La noi primele astfel de steaguri au fost ’triada’ AU, Furia RoşAlbastră, Întotdeauna Superiori, urmate de Diavolii Vişinii, Official Hooligans… Pe lângă avantajul unei mai mari durabilităţi în timp, acest tip de steag plastificat are şi trei dezavantaje majore: preţul extrem de ridicat, dificultatea de a-l transporta cauzată de greutatea lui deosebită şi, în cele din urmă, dar poate mai presus decât celelalte, pierderea sentimentului de posesiune pe care îl ai faţă de un steag la care ai muncit personal.

În ceea ce priveşte alegerea pânzei pentru un steag de gard, aceasta trebuie să aibă 2 calităţi principale: în primul rând să fie rezistentă şi în al doilea rând să fie un pic lucioasă (pânza ’mată’ îngreunează vopsirea, se umezeşte uşor şi se usucă greu). Lăţimea pânzei trebuie să fie undeva între 1.5-2 metri pentru că tot aceasta e şi înălţimea medie a gardurilor de pe stadioanele noastre.

Înainte de a trece la realizarea efectivă a steagului, ar fi bine să realizaţi pe o foaie de matematică, o ’schiţă’ la scară a steagului. Vă va ajuta să stabiliţi lungimea necesară, felul în care trebuie încadrate literele, oferindu-vă şi o idee despre felul cum va arăta steagul odată definitivat. Pentru trasarea, pe pânză, a literelor şi eventualului simbol ar fi de preferat să se folosească un creion special (cu mina mai groasă, din cărbune) sau o cretă, pentru a se putea remedia eventualele greşeli.

Pentru vopsirea propriu-zisă sunt necesare mai multe pensule groase (pentru interiorul literelor sau desenelor) şi subţiri (pentru contururi şi detalii). Vopseaua folosită cel mai adesea este cea clasică (’ulei pentru lemn şi metal’ sau’alchidică’) de preferinţă diluată pentru a evita aplicarea unui strat prea gros(care se va scoroji mai repede). În cazul în care este necesar se pot aplica două straturi de vopsea (al doilea se aplică după ce primul s-a uscat). Superioară din punct de vedere calitativ (o mai mare aderenţă şi rezistenţă în timp) este vopseaua specială pentru ţesături, însă aceasta e mult mai scumpă şi dificil de procurat. Se pot folosi şi sprayurile cu vopsea, mai ales dacă se încearcă obţinerea unui efect „graffiti”. Dezavantajul îl constituie densitatea scăzută a vopselei pulverizate care face necesară aplicarea mai multor straturi. De asemenea, pentru un impact mai bun al sprayului e indicată folosirea unei pânze albe.

Spaţiul pe care urmează să fie vopsit steagul ar trebui curăţat temeinic în prealabil (pentru a evita lipirea unor corpuri străine pe spatele steagului). Steagul poate fi vopsit şi pe ziare însă acestea se vor lipi automat pe spatele literelor după uscarea vopselei, dând astfel un aspect nu tocmai plăcut steagului atunci când e privit din spate- adică exact aşa cum va fi privit cel mai adesea de cei care l-au realizat şi deasemenea mărind volumul steagului şi făcând mai dificilă împachetarea lui. Dacă obţinerea unei suprafeţe curate nu este posibilă, idealul ar fi ca steagul să fie vopsit pe bucăti de carton- cât mai mari- de genul celor din care sunt făcute mai toate cutiile folosite ca ambalaj. Avantajul e că, şi atunci când vopseaua e aproape uscată, pânza se poate desprinde de pe carton relativ uşor.

Ultima fază o constituie întărirea marginilor (tivuirea)– realizată cu o maşină de cusut – şi aplicarea şireturilor ce vor fi folosite la legarea steagului pe gard. E de preferat ca locurile unde aceste şireturi vor fi cusute pe steag să fie dublate cu un material mai rezistent pentru a se evita sfâşierea pânzei steagului(spre exemplu în condiţiile unui vânt puternic).

Fără a avea pretenţia unor adevăruri absolute, aceste mici “secrete” le-am descoperit de-a lungul anilor – aşa cum sunt sigur că au făcut mulţi alţi – din confruntarea cu problemele practice ale realizării unui steag de gard.

Dave - Romanian Ultras nr.1 - din 2003